Cuibul este spatiul în care traieste si se perpetueaza familia de albine.

În stare naturala, salbatica, albinele îsi construiesc cuibul în scorburile copacilor, sub streasina caselor, în poduri, în crapaturile stâncilor sau în orice alt loc care le ofera spatiu suficient pentru cresterea puietului si le feresc de interperii.

Omul exploateaza albinele în stupi primitivi sau sistematici. Interiorul unui stup populat este ocupat cu faguri claditi din ceara secretata de glandele cerifere ale albinelor lucratoare, fiecare fagure fiind alcatuit din mai multe mii de celule de forma unor prisme hexagonale, cu fundul în forma de piramida triunghiulara. Celulele sunt asezate spate la spate pe cele doua fete ale fagurelui, astfel ca fiecare fata a fundului unei celule alcatuieste o parte din fundul a trei celule de pe partea opusa. Fundul celulei are astfel o forma triromboidala, unghiul celui mai mare romb fiind de 109°, iar a celui mai mic 70°32'. Albinele au preferat pentru constructia celulelor forma hexagonului regulat deoarece aceasta forma geometrica are perimetrul cel mai mic, are un numar mai mare de pereti comuni, ceea ce economiseste material la constructia lor si asigura cea mai mare rezistenta la rupere în cazul umplerii inegale a celulelor înlaturate.

Fagurii sunt asezati vertical si sunt, în general, paraleli. Distanta dintre faguri este de 12mm, acest spatiu permitând trecerea cu usurinta a albinelor si efectuarea diferitelor lucrari în stup. În restul stupului spatiul necesar circulatiei este de 8mm, spatiile mai mari decât aceasta dimensiune fiind blocate de catre albine cu constructii de ceara iar spatiile mai mici propolizate.

Grosimea fagurelui cladit este, în medie, 25mm.

Fagurii noi construiti au culoarea alba, alb-galbuie, dar pe masura ce sunt crescute generatiile de albine devin bruni apoi negrii, ca urmare a tegumentelor rezultate în urma napârlirii larvelor si nimfelor ce adera de peretii celulelor. Acumularea, cu fiecare generatie de albine crescuta, a acestor tegumente, duce la micsorarea diametrului si a adâncimii celulelor, motiv pentru care albinele le alungesc. La fagurii noi, grosimea peretilor celulelor este de 0,35-0,40mm iar la cei vechi este de 0,80mm. Acumularea de camasi nimfale si de excremente eliminate de larve duce la îngrosarea fundurilor fagurilor vechi, la cresterea lor în greutate. Astfel, dupa 6 generatii de puiet, masa fagurilor se dubleaza, iar dupa 17 generatii, se tripleaza. Aceste transformari, la fagurii vechi, de dimensiune a celulelor precum si acumularea, în ceara, a bacteriilor si altor agenti patogeni, precum si a diferitelor substante folosite în tratamente are efecte negative asupra vigurozitatii albinelor (albinele eclozionate din acesti faguri sunt mai mici), sanatatii (acesti faguri sunt sursa de infectie pentru puiet) si productivitatii albinelor.

La stupii sistematici fagurii sunt prinsi în rame de lemn, putând fi astfel scosi din stup, examinati, asezati apoi la loc si poate fie extrasa mierea din ei fara a distruge fagurele.

Pe fagure sunt mai multe tipuri de celule. Dupa marime, forma si destinatie, celulele pot fi categorizate în: celule de lucratoare, de trântori, de matci (botci) si celule intermediare.

Celulele de albine lucratoare sunt întrebuintate la cresterea puietului albinelor lucratoare si la depozitarea rezervelor de hrana (miere si polen). Diametrul acestor celule este de 5,38-5,42mm, latura 3mm si o adâncime de 12mm (celulele în care se cresc puiet) sau 16mm (celulele folosite la depozitarea mierii). În functie de vechimea fagurilor, grosimea peretilor si volumul celulei de lucratoare se modifica astfel:

Capacitatea de stocare a celulei de lucratoare este de 0,40-0,43g miere si 0,19-0,20g polen.

Un fagure Dadant are între 8000-9000 celule de albine lucratoare; pe 1dm 2 de fagure sunt între 800-850 celule.

Celulele de trântori servesc la cresterea puietului de trântor si, în perioadele de cules intens, la depozitarea mierii. Se gasesc, de obicei, pe partea laterala si inferioara a fagurilor.Sunt mai mari decât celulele de lucratoare, diametrul mediu al acestor celule fiind de 6,6mm (cu limite de 6,25-6,70) si adâncimea de 13-16mm. Pe 1dm 2 de fagure sunt 520 celule de trântori.

Celulele de matca ( botci ) sunt construite si folosite de catre albine la cresterea larvelor de matca. Numarul acestora variaza în functie de necesarul de matci al familiei. Când familia de albine roieste, sunt crescute câteva sute de botci, pe marginile laterale si de jos a fagurilor ( botci de roire ). Când familia îsi schimba linistit matca sau când a pierdut-o în mod subit (e orfana) albinele cresc doar câteva botci, în mod frecvent pe partea centrala a fagurelui ( botci de schimbare linistita si botci de salvare ). Cele mai bune sunt botcile de schimbare linistita deoarece larvele sunt hranite din timp cu laptisor de matca iar matcile obtinute din aceste botci sunt matci dezvoltate deoarece au beneficiat din timp de hrana larvara, au fost crescute de la vârsta optima. Matcile obtinute din botcile de salvare sunt matci mai mici, frecvent au abdomenul triunghiular, nu sunt de calitate deoarece albinele, în disperarea lor, vazându-se orfane, iau în crestere si larve cu o vârsta mai mare de 3 zile.

La interior botcile sunt de forma cilindrica iar la exterior au forma unei ghinde. Diametrul lor este de 10-21mm iar adâncimea acestora este de 20-25mm. Culoarea lor este aproximativ aceeasi ca a fagurelui pe care sunt cladite deoarece albinele aduc si secreta prea putina ceara noua, preferând sa foloseasca ceara celulelor marginase. În primele zile, pâna la capacire, suprafata exterioara a botcilor este neteda si foarte subtire dar dupa ce albinele capacesc botca încep s-o îngroase cu un strat de ceara, pe care contureaza baza unor celule mici si astfel botcile iau forme diferite. Pe timpul unui cules intens botcile sunt aproape acoperite de fagurii albi, noi, crescuti pe lânga ele, albinele având nevoie de spatiu pentru depozitarea nectarului.

În mod obisnuit, dupa ce matcile au ros capacelul de ceara din vârful botcii si au eclozionat, botcile sunt distruse de catre albinele lucratoare.

  În afara de celulele de lucratoare, trântori si matca albinele cladesc si celule de trecere . Acestea sunt celule de forma neregulata, aflate la locul de întâlnire dintre cele trei tipuri de celule principale. De asemenea mai cladesc celule de fixare a fagurelui de leaturile ramei.  

Cuibul,pentru o mai buna ventilatie, este stabilit de catre albine în dreptul urdinisului si ste format din mai multi faguri, în care se gasesc oua, puiet în diverse stadii de dezvoltare (necapacit sau capacit), albine si provizii de hrana (miere si pastura). Albinele îsi organizeaza cuibul, în mod natural, astfel: pe fagurii centrali, unde regimul termic este propice cresterii si dezvoltarii, se afla puietul. Cantitatea de puiet descreste spre fagurii periferici, astfel ca ansamblul celulelor ocupate de oua, larve si nimfe ia o forma aproximativ sferica (primavara si toamna) sau elipsoidala (vara). În fagure, deasupra puietului si lateral de acesta, albinele depoziteaza pastura si miere sub forma de coronita. Pe masura apropierii de marginile laterale ale cuibului, cantitatea de hrana creste ajungând ca pe fagurii marginasi sa se gaseasca doar miere si pastura.

Ordinea în cuibul de puiet este data de modul în care matca îsi organizeaza, metodic, ponta. Ea nu-si depune ouale la întâmplare în celulele goale întâlnite ci ocupa în mod sistematic spatiul disponibil, pornind depunerea oualor din fagurele mijlociu al cuibului, mergând din centrul lui catre margini, în cercuri din ce în ce mai largi, sub forma unor inele concentrice. Când cercul de pe fata fagurelui pe care oua este suficient de larg, ea trece si depune oua pe cealalta fata a fagurelui, apoi trece pe cei doi faguri alaturati, din stânga si din dreapta fagurelui mijlociu. Acolo însa cercul ocupat cu oua este mult mai restrâns fata de primul fagure.

Stadiile de aceeasi vârsta a puietului sunt foarte bine grupate pe faguri, ceea ce permite reglarea, de catre albine, a temperaturii si umiditatii optime cresterii puietului. Albinele mentin în cuib o temperatura de 33-35°C si o umiditate relativa de 75-80°C. Sunt însa si cazuri în care, din cauza temperaturilor exterioare scazute care urmeaza imediat dupa o perioada calda, primavara, si a faptului ca nu sunt destule albine acoperitoare pentru încalzirea puietului, a cuibului extins pe mai multi faguri, puietul sa nu mai fie suficient încalzit , sa se raceasca si sa moara. Albinele elimina din celule, în scurt timp, acest puietul mort. Pentru izolarea cuibului, în special primavara si toamna, albinele propolizeaza intens crapaturile ce apar în stup.

În perioadele lipsite de cules, pentru economisirea rezervelor de hrana, albinele pot distruge puietul de trântor.

În perioada optima pentru dezvoltarea cuibului, cu surse de nectar si polen din abundenta si temperatura exterioara confortabila (în jurul datei de 15 iunie), fagurii unei colonii însumeaza aproximativ 120dm 2 de puiet. Odata cu scaderea în intensitate a culesului, suprafata ocupata cu puiet se reduce la cca. 70-80dm 2 cu puiet. Catre sfârsitul sezonului activ, dupa 15 august, în cuib sunt doar 40-50dm 2 puiet.

Hrana albinelor Hrana albinelor consta din nectarul prelucrat în miere, polenul prelucrat în pastura si din laptisorul de matca. Pe lânga aceste produse, albinele, ca sa traiasca, consuma si apa.  

Nectarul este secretat de glandele nectarifere ale florilor. Este un produs complex ce se prezinta sub forma unei solutii dulci, glucidice, având o concentratie de zahar diferita, în functie de specia de planta care l-a produs, de umiditatea si temperatura aerului (conditiile de clima). Cel mai concentrat nectar îl produc plantele melifere la care tubul corolei lipseste, în conditii de temperatura ridicata si umiditate scazuta. Albinele prefera nectarul în concentratie de 50%. .

Nectarul este aspirat din flori cu ajutorul trompei si depozitat în gusa.

Ajunse la stup, culegatoarele regurgiteaza nectarul colectat si îl dau altor albine, sau, în cazul unui cules de mare intensitate, cum este cel de salcâm, îl depoziteaza, singure, direct în celule.

Transformarea nectarului în miere se face pe cale fizica (prin ventilatie, prin intermediul careia se realizeaza eliminarea surplusului de apa pâna la o concentratie de 18%) si pe cale biochimica (transformarea zaharozei în fructoza si glucoza prin actiunea invertazei elaborate de glandele faringiene ale albinelor mai în vârsta de 21 zile). Pentru ca procesul de evaporare a apei sa se desfasoare mai repede, nectarul este împrastiat de albine în cât mai multe celule, astfel suprafata de evaporare este mai mare.Regurgitarea repetata a nectarului favorizeaza transformarea nectarului în miere, nectarul îmbogatindu-se cu diferitele substante din glandele salivare ale albinelor tinere.Pentru albine, mierea reprezinta unica sursa de energie.

Polenul , denumit si "pâinea albinelor" este recoltat de pe flori cu piesele bucale, grauncioarele de polen fiind umectate si lipite cu miere regurgitata din gusa, preluat apoi cu picioarele anterioare si depozitat pe panerasele picioarelor posterioare sub forma de ghemotoace.

Odata ajunsa în stup, albina depoziteaza polenul cules în celulele fagurelui. Ea introduce pintenul de la membrul mijlociu pe sub sferula si se debaraseaza astfel de ghemotocul de polen, dupa care îl preseaza cu capul, pentru eliminarea aerului. Dupa ce doua treimi din celula sunt ocupate cu polen tasat, albinele pun deasupra acestuia un strat subtire de propolis. În timpul unui cules intens celulele sunt completate cu miere pâna la umplere si apoi sigilate cu un capac de ceara. În lipsa aerului polenul intra într-un proces de fermentatie lactica transformându-se în pastura.

Apa este un component vital al hranei albinei, fiind un element indispensabil vietii.

Corpul albinelor este format din apa în proportie de 75-80%. Hemolimfa are un continut de 90% apa.

Apa consumata de albine provine din nectar sau de la sursele de apa disponibile în zona. Ea participa la producerea laptisorului de matca si la reglarea temperaturii cuibului în zilele calduroase de vara (albinele sacagite aduc apa în stup si, prin ventilare, cuibul se raceste).

Sus